La 33, nu te mai scuzi că ești așa cum ești !

Nu scriu rândurile astea ca să atrag atenția.

Scriu pentru că e un moment în care nu mai simt nevoia să mă explic. La 33 de ani, nu-mi cer scuze că sunt direct, sau selectiv, ori tăcut când nu mai e nimic de zis. Nu e o vârstă festivă. E una clară. Una în care înțelegi cine ești și cu cine îți este bine. Restul trec. Tu rămâi.

Mi-a dat viața multe. Uneori prin bine, alteori prin durere.
Dar mai ales prin oameni. Unii m-au ținut în brațe și m-au ridicat sus. Alții m-au trădat cu zâmbetul pe față. Și totuși, nu regret nimic. Pentru că tot ce am pierdut m-a învățat să țin mai bine de ce contează.

La 33 de ani nu mai caut răzbunări.
Caut înțelesuri. Îmi cer iertare chiar și când n-am greșit. Nu din slăbiciune, ci din putere. Nu mai alerg după validare. Mă interesează consistența, nu aplauzele. Nu mai stau la masă cu oameni care n-au demnitate în voce sau adevăr în privire.

Se spune că, odată cu vârsta, devii mai selectiv. Greșit. Devii doar mai sincer cu tine.

Prietenii mei adevărați sunt tot mai puțini.
Cunoștințele mele valoroase, tot mai multe. Și între ele, o regulă simplă: unora le dau din sufletul meu, altora doar din timpul meu. Dar tuturor le ofer respectul și loialitatea mea. Nu mai împart timpul meu cu oricine, dar nici nu închid ușa când văd valoare sau mi se cere ajutorul.

Mi-au fost alături oamenii cei mai importanți: soția mea, părinții mei, sora mea și părintele Silvan – cel care nu mi-a schimbat direcția, ci mi-a reîntors inima spre centru. Fără el n-aș fi înțeles că echilibrul nu este un premiu, ci un exercițiu zilnic de conștiință.

Iar cel mai mare dar primit anul acesta? Vine pe lume. Poartă nume. Va purta sens. Nectaria Natalie. Fetița mea. Un copil, dar și o revoluție liniștită în mine.

Vreau să fiu un tată care nu doar oferă, ci formează – și arată prin propriul exemplu. Un soț care nu doar protejează și iubește, ci și respectă. Un bărbat care nu doar muncește, ci inspiră.

Am 33 de ani!
Aceeași vârstă la care a fost răstignit Iisus Hristos. Și nu scriu asta ca pe un gest de evlavie formală, ci ca pe o conștiință adâncă. Am înțeles, prin El, că adevărata putere nu e în a cuceri, ci în a te dărui. Că binele nu țipă, dar dă direcție. Că tot ce faci cu credință nu rămâne fără ecou.

Nu vreau aplauze. Vreau liniște. Nu vreau faimă. Vreau impact.

Și cum spunea Seneca: „Viața nu e scurtă. Noi o risipim.” Eu n-am de gând să risipesc nimic.