Caricatura ca oglindă a rutinei care te definește
Am rugat inteligența artificială să-mi facă o caricatură pornind de la tot ce discut zilnic și de la felul în care îmi trăiesc viața. Când am văzut imaginea, mi-am dat seama că nu este despre cum arăt, ci despre cum sunt organizat pe dinăuntru.
Despre obiceiuri, despre ritm, despre lucrurile care se repetă zi de zi și care, fără să-ți dai seama, ajung să te definească.
Sunt în ie românească, iar pentru mine asta nu e un detaliu de folclor sau de decor. E un fel de a spune că, indiferent unde mă poartă viața, nu-mi negociez rădăcinile. Trăiesc într-un oraș care aleargă permanent înainte, într-un loc unde totul se măsoară în viteză, scară și ambiție, iar Dubaiul din spate spune exact asta. Nu e fundal de vacanță. E context de construcție. E locul unde ideile trebuie dublate de execuție și unde nimeni nu te întreabă ce intenționezi să faci, ci ce ai făcut.
În mână e telefonul, probabil cea mai banală și, în același timp, cea mai importantă unealtă a vieții mele de zi cu zi. Prin el trec decizii, planuri, muncă, discuții, proiecte. Nu e un simbol de statut, e pur și simplu extensia muncii mele. Lângă el, paharul de whisky și trabucul nu sunt acolo ca să impresioneze pe cineva, ci ca să spună ceva simplu despre ritm. Sunt momentele în care încetinesc, în care nu mai alerg după următoarea mutare și îmi pun gândurile în ordine. Nu sunt despre exces, sunt despre pauză controlată.
Pe masă apare tabla de șah și, sincer, este unul dintre cele mai corecte simboluri din toată imaginea. Joc șah zilnic. Nu pentru că vreau să par interesant, ci pentru că mă ajută să gândesc mai clar, mai structurat, mai pe termen lung. Șahul te învață să nu te îndrăgostești de mutări frumoase și să respecți consecințele. Cam la fel funcționează și viața, doar că fără ceas pe masă.
Lângă șah sunt cărțile. Cărți vechi, așa cum îmi plac. Le iubesc nu ca obiecte, ci ca idee de timp strâns între coperți. Mă oblig să citesc 30 de pagini în fiecare zi, pe lângă cele 10 ziare digitale pe care le parcurg dimineața. Nu din romantism și nu din poză frumoasă, ci din disciplină. Pentru că am învățat că, dacă nu îți antrenezi mintea constant, ajungi să reacționezi la lume, nu să o înțelegi.
În imagine apare și copilul meu, și probabil este cel mai important detaliu dintre toate. Pentru că, dincolo de planuri, business, strategie și construcție, există un centru de greutate care nu ține de mine, ci de responsabilitate. De sens. De motivul real pentru care vreau ca lucrurile să fie făcute bine și pe termen lung, nu doar repede.
Dacă te uiți atent, apare și verigheta. Un detaliu mic, dar care spune mult mai mult decât toate celelalte simboluri puse la un loc. Spune că, oricât de complicat devine jocul, există un punct fix. Un reper care nu se negociază.
Dacă ceea ce fac zilnic arată așa, atunci sunt, probabil, pe drumul bun.
Duminică frumoasă tuturor!