Papa Francisc – Omul Liber și Bun văzut prin ochii lui Adrian Ioan Buda
Adrian BudaZilele acestea am trăit prima înmormântare papală pe care am înțeles-o cu adevărat.
Am 32 de ani și, deși în viața mea au mai fost astfel de momente – Papa Ioan Paul al II-lea, Papa Benedict al XVI-lea –, aceasta a fost prima în care am stat să urmăresc atent tot ce s-a întâmplat.
Și, mai mult decât atât, prima care mi-a deschis cu adevărat apetitul să citesc, să caut și să înțeleg mai bine cine a fost omul din spatele titulaturii.
Nu că aș fi devenit peste noapte un expert în istorie bisericească, dar am simțit că merită, măcar acum, să strâng câteva lucruri și să le aștern aici, în stilul meu: simplu, ușor amuzant, ironic pe alocuri, dar cu respect.
Nu mă apuc să țin predici sau să scriu bibliografii academice. Vreau doar să vă povestesc, în felul meu, despre omul Jorge Mario Bergoglio – adică Papa Francisc.
Cine a fost și de unde vine
Născut pe 17 decembrie 1936, în Buenos Aires, Argentina, Jorge Mario Bergoglio era fiul unor imigranți italieni simpli.
A crescut într-o familie muncitoare și credincioasă, într-un Buenos Aires plin de miros de pâine proaspătă și praf de la tramvaie.
În tinerețe, n-a avut nimic din imaginea unui viitor suveran pontif: a lucrat ca portar (bodyguard) la bar și tehnician alimentar într-un laborator chimic.
A intrat în Ordinul Iezuiților în 1958 și a fost hirotonit preot în 1969.
Anii au trecut, iar în 2013, după un conclav intens, lumea întreagă a aflat cu surprindere că un argentinian devine Papă.
Primul papă iezuit, primul papă din Americi și, poate, primul papă care părea mai degrabă un călugăr simplu decât un lider politic.
Ce a făcut
Francisc a fost un papă al oamenilor.
A ales să locuiască într-o cameră modestă din Casa Santa Marta, nu în opulentele apartamente papale din Palatul Apostolic.
A fost omul care a cerut o Biserică mai simplă, mai aproape de cei săraci, mai puțin preocupată de aparențe.
Pontificatul său a fost despre apropiere, reformă și sinceritate.
A vorbit despre iubire, despre milă, despre importanța mediului și despre cât de periculos este să trăiești cu spatele la realitatea celor sărmani.
A scris Laudato Si’ (o enciclică despre protejarea planetei) și Fratelli Tutti (o chemare la fraternitate și solidaritate universală).
A mers printre oameni, a îmbrățișat copii bolnavi, a spălat picioarele deținuților, a refuzat luxul și a promovat ideea că slujirea e mai importantă decât orice rang.
Și totuși, trebuie să recunosc: de-a lungul pontificatului său, au fost momente în care declarațiile lui m-au contrariat.
Nu întotdeauna am fost de acord cu toate ideile sau pozițiile lui, mai ales acolo unde eu vedeam lucrurile mai pragmatic, mai „cu ochii deschiși” și mai cu crezurile mele de ortodox practicant.
Dar niciodată nu i-am negat bunătatea, umanitatea și autenticitatea.
Într-o lume a aparențelor, Papa Francisc a rămas… sincer. Liber. Și vesel, așa cum doar un sud-american născut din sânge latin poate fi.
Omul din spatele funcției
În autobiografia sa Speră, Papa Francisc dezvăluie un portret extrem de simplu și emoționant despre sine.
Mi-au rămas în minte câteva fragmente care spun mai mult decât o mie de declarații oficiale:
Despre moarte:
„Când va fi să fie, nu voi fi înmormântat la catedrala Sfântul Petru, ci la Santa Maria Maggiore: Vaticanul este casa ultimei mele slujiri, nu a eternității.”
A cerut ca funeraliile să fie simple, fără sicrie multiple, fără fast inutil. Ca orice creștin obișnuit.
Despre frică:
„Chiar dacă ştiu că mi-a dat multe binecuvântări, i-am mai cerut Domnului încă una, una singură: ai grijă de mine, să fie când vrei Tu, dar, ştii, mie mi-e cam frică de durerea fizică…”
Despre umor și viața simplă:
Povestește cu naturalețe că în tinerețe lucra ca portar la un bar și că, uneori, clienții îi dădeau bacșiș nu pentru serviciu, ci pentru felul în care zâmbea.
(Mi s-a părut o imagine atât de umană și de luminoasă încât, sincer, mi-a venit să las și eu un bacșiș… în gând.)
Despre modestie:
După ce a fost ales Papă, a mers personal să își plătească factura la Casa Sfântul Marta, refuzând să profite de noul său statut.
A preferat să fie omul Jorge Mario Bergoglio până la capăt, chiar și atunci când toți îl numeau „Sanctitatea Sa”.
Concluzia mea
Dacă ar fi să-l rezum în câteva cuvinte, aș spune că Papa Francisc nu a încercat să fie perfect.
A încercat să fie… autentic.
Liber, ca un vânt cald dinspre Pampas.
Bun, ca o îmbrățișare sinceră de mamă bătrână.
Și vesel, așa cum doar un suflet latin știe să fie, chiar și în mijlocul marilor responsabilități.
Poate că nu a fost un papă care să mulțumească pe toată lumea.
Dar a fost un papă care a știut să vorbească, simplu și omenesc, despre ceea ce contează cu adevărat: iubirea, iertarea și curajul de a spera.
Și pentru asta, chiar și când nu i-am înțeles toate cuvintele, i-am înțeles mereu inima.
Fie ca Papa Francisc să se odihnească în pace: Riposi in pace, Santo Padre.
Și cu sufletul deschis sper ca următorul papă să fie măcar la fel de bun, curajos și omenesc cum a fost el:
Un om care ne-a învățat că simplitatea nu e o slăbiciune, ci poate cea mai mare formă de putere.
