Experiență de Călătorie în Tașkent, Uzbekistan - O Poveste despre Liniște, Gust și Ospitalitate
Adrian Buda
În țara fără TikTok și fără BMW, dar cu gust, respect și suflet
Anul acesta am călătorit mai puțin. Nu pentru că n-aș fi vrut, ci pentru că, atunci când viața te cheamă să clădești, plecările devin amânări. Iar de când m-am mutat în Dubai, orașul care pare construit nu cu planșe, ci cu promisiuni de fericire, am început să trăiesc cu senzația că nu mai am nevoie de vacanțe. Aici, totul e curat, vertical, gândit. E o lume care te cucerește rapid, dar care, dacă nu ești atent, te poate și obosi. Fiindcă nu e o lume care îți cere să simți, ci una care te învață să impresionezi.
Dar, exact înainte de Paștele ortodox, într-o seară liniștită în care simțeam că ceva lipsește, i-am spus Silviei: hai să plecăm undeva. Nu departe. Nu la lux. Nu la plajă. Ci într-un loc care nu se uită la tine. Ci care te lasă să-l vezi. Așa am cumpărat, cu doar câteva zile înainte, bilete spre Tașkent, Uzbekistan. Nu fusesem niciodată. Nu știam ce ne așteaptă. Știam doar că TikTok-ul e interzis acolo. Și pentru mine, sincer, asta a fost un semn bun.
Sosirea: Un Zbor cu Gesturi și Prime Impresii
Am plecat din Dubai cu o valiză ușoară și o nevoie grea de tăcere. Un zbor scurt, puțin peste trei ore, cu o întâmplare frumoasă în avion: o însoțitoare de bord, văzând că Silvia este însărcinată, a vorbit cu un domn uzbec care călătorea singur și i-a cerut, cu un zâmbet cât tot avionul, să ne lase locurile lui din spate, ultimele trei, goale. Am primit loc, spațiu și, mai ales, un gest. Un gest care spune despre oameni mai mult decât orice ghid de turism.
Pe măsură ce ne apropiam de oraș, am simțit că pășim înapoi în timp. Tașkent, văzut de sus, părea un tablou vechi: acoperișuri din azbest, curți înghesuite, anexe improvizate. M-am gândit la România anilor ’90. La mirosul de motorină arsă, la fumul de sobă, la mirosul de animale din curte al copilăriei. Și am zâmbit. Acel zâmbet pe care doar un român plecat departe îl înțelege.
Primul Contact: Hotelul Mercure și Bunăvoința Locală
Am luat un Yandex Go (echivalentul lor de Uber) și am pornit spre hotel. Nu vorbeam prea mult. Ne uitam pe geam, în tăcerea aceea bună, în care nu trebuie să spui nimic ca să înțelegi tot. Hotelul Mercure ne-a impresionat prin mărime și prin discreție. O fațadă proaspăt renovată, o sobrietate cu gust. La recepție, o tânără uzbecă ne-a întâmpinat cu un zâmbet cald și o engleză curată, neforțată, ceea ce urma să aflăm că nu vom întâlni des aici. I-am oferit o ciocolată adusă din Dubai, un gest mic, făcut fără scop. Dar dintr-o bunăvoință firească. Ea, în schimb, ne-a zâmbit și mai larg și ne-a oferit un upgrade: apartament regal. Un spațiu larg, aerisit, luminat frumos. Mobilier simplu, dar bine ales. Curat până la colțuri. Aer de loc în care n-ai nevoie să ceri nimic.
Prima Seară: Restaurantul Sim Sim și Gustul Adevărat
Ne-am odihnit puțin, apoi am coborât la recepție și am întrebat unde am putea mânca „tradițional, dar frumos”. Silvia zâmbea cu gândul la mozaicurile lor și interioarele din marmură, iar eu, cu pofta aceea tăcută de o ciorbă adevărată și de o votcă rece și adevărată. Ni s-a recomandat Sim Sim. Și a fost, fără îndoială, mai mult decât un restaurant. A fost o lecție.
Clădire superbă pe dinafară, înăuntru… o armonie rară. Marmură, travertin pe jos, candelabre grele, dar luminoase. Mese lungi din lemn masiv, canapele moi, vechi, dar primitoare. Tacâmuri grele, din alte vremuri. Șervețele de hârtie, așezate cu respect. Niciun contrast nu părea nepotrivit. Era lux, dar nu ostentativ. Eleganță, dar fără poză. O frumusețe care nu se aude, dar se simte.
Ne-a întâmpinat Behruz, un tânăr uzbec cu un zâmbet sincer și o engleză care se oprea după șapte cuvinte. Dar avea o intuiție de ospătar născut, nu format. Înțelegea ce voiam înainte să spunem. Ne-a adus ciorbă. O combinație între Ardealul meu și Moldova Silviei. Carnea de miel era fragedă, fierbinte, cu gust real. Puiul era, fără îndoială, crescut în curte. Legumele aveau savoare, nu doar formă. Am cerut o votcă rusească, rece. Am ciocnit tăcut. Și, pe buze, mi-a venit o vorbă veche:
Votca e ca adevărul. Clară. Tăioasă. Nu place tuturor. Dar când o accepți, te luminează.
Ne-am ridicat de la masă cu sufletul cald. Nu doar pentru că ne-am săturat, ci pentru că ne-am simțit bine primiți.
Plimbare și Învierea: Un Oraș Curat și o Noapte Sfântă
Am ieșit și ne-am plimbat prin orașul nou. Blocuri așezate cu gust, parcuri mari, curate, oameni liniștiți. Am luat câte o înghețată (Silvia cu bubblegum și biscuiți, eu cu vișine și vanilie). Ne-am așezat pe o bancă și n-am vorbit. Pentru prima oară după mult timp, tăcerea dintre noi nu era de oboseală, ci de mulțumire.
Era seara de Înviere. Silvia, obosită, a rămas la hotel. Eu am pornit singur spre Catedrala Adormirii Maicii Domnului. Mergeam încet, cu un gând clar: oriunde m-aș afla, în noaptea de Înviere trebuie să fiu acolo unde vine lumina. Mii de oameni. Coșuri cu kulici, paskha, ouă roșii, lumânări. Când clopotele au început să bată la miezul nopții, am simțit că sunt acasă. Într-o țară musulmană, da. Dar cu o inimă mare. Iar când am auzit vocile în cor spunând: Hristos voskrese! (Hristos a înviat!) – Voistinu voskrese! (Adevărat a înviat!) am înțeles că unele lucruri nu se traduc. Se simt.
A Doua Zi: Răsfăț, Gust și Simplitate
A doua zi dimineața, ne-am trezit fără grabă, dar cu poftă. Lumina care intra prin perdelele groase ale apartamentului nostru avea ceva blând și înțelept. Am coborât la micul dejun fără prea multe cuvinte, cum facem noi în diminețile bune, cu încrederea aceea tăcută că ziua își va găsi drumul. Pe farfurii: ouă, cașcaval local, roșii coapte, pâine neagră, cozonac cu nucă și mac, ouă roșii! Și cafea tare, cum îmi place mie. Silvia zâmbea puțin, cu colțul ochiului. Era una din acele dimineți în care știi că nimeni nu are voie să grăbească nimic.
Și totuși, să mă ierte Dumnezeu, în ziua aceea nu am mers la slujbă. Trupul a cerut altceva. Așa că am ales o saună rusească. Abur greu, miros de lemn și piatră încinsă. Apoi hamam turcesc – cald, rotund, cu ecou. M-am întins pe lespedea fierbinte, și am simțit cum mi se scurg din oase toate orele nedormite din lunile trecute. A urmat masajul: o rusoaică trecută bine de 50 de ani, cu mâini tari și inimă blândă, mi-a apăsat fiecare încheietură ca și cum ar fi reparat o biserică dinăuntru. A fost mai aproape de o spovedanie fizică decât de un tratament. Silvia nu a spus nimic, dar știu că zâmbea pe dinăuntru. Ea se roagă altfel. În tăcere, în priviri, în gesturi. Am ieșit de acolo curați. Nu doar la piele, ci și la suflet.
Prânzul la Aiza: O Felie de Grecia în Tașkent
La prânz, ne-am dus la restaurantul grecesc Aiza, exact la parterul Tashkent City Mall. Tavan înalt, pereți curați, scaune din lemn deschis, decor simplu și alb, ca o bisericuță din Santorini. Muzica – discretă. Un fundal de viață, nu de spectacol. Silvia și-a comandat un cod sălbatic de Pacific, gătit perfect, pe un pat de spanac și ulei cu lămâie. Eu am ales paste AOP (usturoi, pătrunjel, ulei) și un mix de fructe de mare aduse direct din Grecia: baby caracatiță, creveți roșii și baby calamari. Gustul era curat, adevărat, viu. Nimic inutil. Nimic forțat. Eu am băut un Negroni, rece, elegant, cu amăreală echilibrată. Silvia a ales un Aperol cu gheață și o felie de portocală cât un soare. Am ciocnit fără cuvinte. Și a fost suficient.
Chorsu Bazaar: Pulsul Vieții
După-amiaza am petrecut-o în Chorsu Bazaar. Acolo totul avea puls. Carne de miel, de cal, de vită, ouă în grămezi, mirodenii, murături, legume, covrigi cu marginea înflorită. Erau culori, mirosuri, viață. Am gustat plov fierbinte, servit din cazan. Samsa coaptă în cuptor de lut. Șuberek cu carne și kefir rece, aspru și cinstit. Nimic sofisticat. Totul cu gust.
Pe seară am ieșit din bazar pe jos, fără hartă, fără direcție. Doar cu orașul în față. Tașkentul era curat ca o mână spălată înainte de rugăciune. Niciun ambalaj, nicio hârtie. Blocuri aranjate cu gust, spații verzi tăiate la linie, oameni liniștiți. Ne-am dat seama că nu văzuserăm niciun Mercedes. Niciun BMW. Nicio opulență. Doar mașini chinezești, multe hibride, multe Chevrolet-uri. Toate curate. Toate potrivite. Parcă orașul alesese să trăiască simplu, dar corect.
Seara ne-a găsit, inevitabil, la Sim Sim. Ne simțeam deja de-ai casei. Behruz, același. Zâmbetul, același. Doar meniul s-a schimbat. Am mâncat ca într-o casă în care ești bine primit. Votca era rece. Mâncarea, fierbinte. Liniștea, caldă. Ne-am întors la hotel cu o înghețată în mână. Silvia – bubblegum și biscuiți. Eu – vișine și amaretto. Pe drum, nu am spus nimic. Dar în tăcerea aceea era tot.
A Treia Zi: O Plimbare fără Scop și Descoperirea Orașului
A treia zi a început cu promisiunea unei plimbări fără scop. Nu aveam de gând să „vizităm” ceva. Voiam doar să ne pierdem pe străzi, să lăsăm orașul să ni se dezvăluie fără insistență, fără trasee. Doar pașii noștri, un oraș curat și un soare care încălzea fără grabă.
Am ieșit din hotel după micul dejun, în tăcerea aceea bună de dimineață. Trotuarele erau spălate, pomii tunși îngrijit, iar gazoanele păreau pieptănate cu mâna. Aerul avea parfum de castan și salcâm înflorit. Acel miros de mai curat, viu, care rămâne cu tine ca un cântec uitat pe care îl recunoști imediat ce-l auzi.
Ne-am oprit într-un părculeț cu alei late și bănci masive din lemn. La marginea lor, grădinari îmbrăcați simplu udau florile cu găleți de metal. O femeie privea panseluțele cu o grijă maternă. Totul era calm. O ordine neforțată, care părea venită din educație, nu din regulament.
La prânz, nu am ales un restaurant. Am luat câte un șuberek fierbinte de la o doamnă care vindea dintr-un cărucior și câte un kefir rece. Ne-am așezat pe o bancă, între copaci, și am mâncat fără să ne grăbim. A fost o masă simplă, dar dreaptă. Mâncarea, când e cinstită, te face să gândești mai clar.
Metroul și Cartierul Rezidențial
După-amiaza, am coborât în metrou. Un reflex pe care îl avem în fiecare oraș nou. Vrem să vedem cum se mișcă lumea în subteran. Și Tașkentul, și la acest capitol, a fost o surpriză. Stațiile mari, din marmură și mozaic, cu coloane solide, aer curat și bănci de piatră. Nu spectaculoase, dar bine gândite. Nu strălucitoare, ci decente. Trenurile veneau la timp, iar oamenii urcau în ordine, fără grabă, fără gălăgie. Nimeni nu se uita la nimeni. Dar toți păreau a ști că respectul începe din tăcere.
Am coborât într-un cartier rezidențial cu blocuri curate, fațade vopsite, geamuri îngrijite. Între ele, copaci mari, spații verzi, locuri de joacă bine păstrate. Fiecare detaliu părea a fi întreținut nu pentru turiști, ci pentru cei care trăiesc acolo. Asta spune tot.
Arta și Amintirile Copilăriei
Am ajuns, mai târziu, într-un parc unde pictori locali își expuneau lucrările. Pânze între copaci, peisaje, portrete, scene de viață. Nimic pretențios, dar totul viu. Am cumpărat o lucrare mică, o vază cu flori de liliac (preferatele mele). Nu era perfectă, dar era adevărată. Și noi plătim adevărul cu mai mult drag decât perfecțiunea.
Am tras și cu arcul, cu pușca cu aer comprimat. Ne-am amintit de copilărie, de bâlciurile din orașele mici. Am râs sincer, din acel colț al inimii care nu se închide niciodată de tot.
Seara la Steakhouse: Gust și Tăcere
Seara am ales un steakhouse discret, cu lemn închis, pereți de cărămidă aparentă și muzică jazz în surdină. Un loc care nu voia să te impresioneze, dar care știa să te facă să te simți bine primit. Am comandat o sticlă de Shiraz din Chile, corpolent, cu acea notă de piper negru care merge bine cu tăcerea. Silvia a ales un antricot de Argentina, gătit bine pentru că este însărcinată și nu are voie în sânge cum ar vrea ea, cu piure fin și ciuperci trase în unt. Eu la fel, doar că medium-rare. Era seara care nu avea nevoie de povești lungi. Doar de gust bun și de un vin pe care să-l ții minte.
Am ciocnit tăcut. Apoi, cu un gest calm, Silvia a lăsat paharul jos, m-a privit și mi-a spus:
— Știi ce îmi place aici?
— Că nu te obligă să-l iubești. Dar o faci oricum, am răspuns.
— Da. E exact cum îmi place mie. Nu e perfect, dar e curat. Nu e lux, dar e liniște. Și, deși iubim Dubaiul, cred că în adâncul nostru rămânem oameni de natură. Ne liniștește iarba udă mai mult decât marmura lucioasă.
— Ne liniștesc și oamenii simpli. Femeia care udă trandafiri. Băiatul care îți aduce pâinea fără să ceară nimic. Pictorul care-și așază pânza cu două cârlige pe-un copac.
— Și gustul, mi-a zis ea. Aici totul are gust. Nu gust „deosebit”. Gust adevărat.
— Poate că, de fapt, asta ne leagă de locuri. Când ceva are gustul a ceea ce am fost, ne face să vrem să rămânem.
Am zâmbit. Am terminat vinul. și, fără să o spunem, știam amândoi că Tașkentul ne-a câștigat. Fără zgomot. Fără promisiuni. Dar cu adevăr. și am plecat tot pe jos înspre Mercur, orașul luminat, sigur și tăcut.
A Patra Zi: Artă, Gust și Reflecții Finale
Dimineața celei de-a patra zile ne-a găsit cu un soare blând și o dispoziție contemplativă. După un mic dejun simplu, am pornit către Muzeul de Arte Aplicate din Tașkent, situat pe strada Rakatboshi nr. 15. Clădirea muzeului, cunoscută și sub numele de Casa Polovțev, este un exemplu splendid de arhitectură orientală, decorată cu mozaicuri colorate, lemn sculptat și tavanuri pictate manual. Aici, am descoperit peste 7.000 de exponate care reflectă măiestria artizanilor uzbeci: broderii fine, ceramică delicată, bijuterii lucrate cu migală și covoare tradiționale. Fiecare piesă părea să spună o poveste despre tradiție, cultură și identitate.
Prânzul la Cucucina: O Felie de Italia
După această incursiune în arta locală, am luat prânzul la restaurantul italian Cucucina, situat în Tashkent City Mall. Designul interior al restaurantului, realizat de echipa WOW Project, ne-a transportat instantaneu într-o piață italiană: copaci de măslin și lămâi, o mașină Fiat 500 vintage încărcată cu portocale, mozaicuri colorate și mobilier rustic. Am comandat obrăjori de vită gătiți lent, care s-au topit în gură, acompaniați de un piure fin și legume proaspete. Silvia a ales o supă și o porție de paste carbonara, iar eu am optat pentru un pahar de Chianti, care a completat perfect aromele. În timp ce savuram desertul meu preferat, un tort Napoleon cu multă vanilie și cu foi crocante, am reflectat asupra zilelor petrecute în Tașkent.
Reflecții în YandexGo: Întrebări și Admirație
După prânzul de la Cucucina – acei obrăjori de vită care parcă se topeau sub furculiță și atmosfera aceea cu lămâi, Fiat 500 galben, mozaicuri și lumină caldă de Toscana în mijlocul Asiei Centrale – ne-am urcat într-un YandexGo Business. A fost, de altfel, felul nostru de a ne deplasa pe distanțe mai lungi în toate cele patru zile. Cursele, impecabile. Șoferi discreți. Nu știau engleza, dar parcă nu a contat! Mașini electrice, luxoase, dar fără mândrie. Un drum de 11 kilometri? Trei euro și jumătate. Mașina? Chinezească. 2024. Silențioasă, curată, tehnologizată. Ca și cum viitorul n-a mai avut nevoie de semnătură germană ca să arate bine.
Stăteam acolo, cu capul rezemat de geam, și mă uitam la blocurile curate, la copacii tunși, la oamenii liniștiți de pe trotuare. și, fără să o spun tare, în mine au început să se învârtă câteva întrebări. Nu din curiozitate. Ci din admirație. Din tăcerea care vine când te atinge ceva ce nu te-a strigat, dar te-a chemat.
- Cum de într-o țară care a fost prinsă decenii întregi în strânsoarea unei dictaturi tăcute s-a păstrat atâta curățenie în gesturi și în priviri?
- Cine i-a învățat, după ’91, când alții s-au aruncat în haos, că progresul nu înseamnă zgomot și haos, ci rânduială?
- Cum de oamenii aceștia, fără școli de marketing urban, au înțeles că o bancă între flori, un coș de gunoi gol și o stație de metrou curată sunt semne de civilizație profundă, nu decor pentru turiști?
- De ce nu vezi Mercedes-uri, Porsche-uri și totuși simți că ești într-un oraș care merge bine?
- Cum de nu se laudă, dar trăiesc frumos? Nu epatează, dar te liniștesc?
- Cine le-a spus că e în regulă să nu te afișezi, ci doar să fii?
- Și de ce, într-o lume în care toți vor să iasă în evidență, ei aleg să funcționeze tăcut, dar temeinic?
Nu știu. și poate că nici nu vreau să aflu. Pentru că uneori, întrebarea e mai valoroasă decât orice răspuns. Îți dă loc să visezi. Să te întrebi cum ar fi dacă…
Concluzie: Tașkent, Orașul care Nu Cere, Dar Oferă
Tașkentul nu ne-a oferit spectaculosul. Nu ne-a pus flori în brațe, nici afișe cu promisiuni. Dar ne-a dat ceea ce puține locuri știu să-ți dea: liniștea că te afli într-un oraș în care nu trebuie să-ți aperi liniștea. În care nu e nevoie să te ferești. Nici să te minți.
Ne-a învățat că se poate. Că ordinea nu ține de bani, ci de valori. Că gustul nu vine din preț, ci din grijă. Că ospitalitatea adevărată nu e un serviciu, ci un reflex. Că viața, trăită cu măsură, poate fi frumoasă fără să fie spectaculoasă.
Vom reveni. Nu pentru altceva. Ci pentru aceeași senzație rară, că ai fost într-un loc care nu te-a întrebat cine ești, dar te-a lăsat să fii. și poate, într-o zi, vom reuși și noi, românii, să construim o țară în care întrebările astea să nu mai fie mirări. Ci normalitate.
